Azi apare în cinematografe filmul lui Alexadru Maftei, Domnișoara Christina, film cu scenariu bazat pe cartea lui Eliade.
Mor de curiozitate să-l văd și mă bucur să aud că s-a păstrat Eliade în cuvinte în proporție de 80-90%.
Cred că este filmul de weekend-ul ăsta :). Trailer.
Revin cu părere.
vineri, 1 noiembrie 2013
miercuri, 30 octombrie 2013
Studenție, haine grele...
Irina, mamă, se făcu octombrie si tu nu mai scriseși nimic!
Să vă spun ce mai "făcu" Irina între timp?
Irina, (apropo de una din postările anterioare de aici) s-a hotărât să-și schimbe cursul carierei în ultimul an de drept, an cu licență și timp aproape deloc. Dădu Irina mea la Comunicare și Relații Publice la SNSPA. După 6 zile de învatat și cu o memorie crăcănată substanțial de miile de pagini de civil, învață Irina mea psihologia de a 10-a și se duse la admitere... pe la sfârșitul lui iunie.
Mare-i fu mirarea când într-o miercuri de practică pe la Agerpres (poveste cu tâlc ce trebuie istorisită, dar cu altă ocazie) luă Irina la FCRP la buget și topăi în gând de bucurie și îi trecură brusc dracii pe sistemul de învațământ din România.
Ca să termin cu folosirea perfectului simplu (parțial gresită) și a persoanei a treia vreau să vă spun că este minunat să dai admitere după 3 ani de facultate. A fost genial să văd și să-mi amintesc cum eram la optișpe ani, fără griji și fără bani (când Voltaj mai exista pe piața muzicală fără pic, pic) și plină de emoții asteptând subiectele la admiterea de la drept.
Să vă povestesc ce-am mai povestit de 10 ori în prima zi de după admiterea din iunie.
Norocul prostului...
Proba de la FCRP consta în alegerea a 3 subiecte din 60 postate deja prin aprilie, în cazul meu, la psihologie. Eu, copil cu sesiune până în iulie, m-am hotărât târziu să mă înscriu la admitere și să mă apuc de învățat. Motivând astfel, n-am apucat să rezolv toate subiectele din cele 60. De fapt, să fiu sinceră, am ramas cu 2 subiecte pe care nu știam cum să le rezolv și nici nu găseam prin manuale sau pe bunul Google un răspuns. Așa că, na, ce să fac?! M-am dus și eu la admitere cu 58 de subiecte rezolvate și două ba... Subiectul 8 și subiectul 30 :).
Înainte de extragerea subiectelor ce se face aleatoriu, computerizat, a venit un nene să ne arate că programul de loto 3 din 60 funcționează și să ne încercăm norocul, trei dintre noi, și să apăsăm magicul mouse care ne va da subiectele. Bun... S-au ales 3 domnișoare, s-au pus în rând la extragere.
Și dă click prima... 3 numere între care și 8... eu, în sinea mea, zic "pfiu!... bine că e încercare!". Vine și a doua domnișoară... 3 numere între care și 30... eu, iar, aceeași replică... Vine și a treia și, ce să vezi... 3 numere între care și 8 și 30... și am zis... "Ăsta mi-a fost norocul că prietenul binar sigur nu mai alege numerele astea două!"... Evident ca la momentul 0, mă luase așa cu frison, dar, bucurie mare, am avut un pic de dreptate și am picat pe subiect (oricare dintre cele 58:)) Și restul vi l-am spus deja. Poveste cu final fericit.
Îmi place să văd că, în cadrul generației ăsteia de boboci, nu prea îți dai seama de diferența dintre capitală și provincie. Păi când a venit Irina de la Craiova (cu mândrie, nu altfel!) se vedea de la o poștă care sunt cei care mai stau cu părinții și au crescut în Cișmigiu și cei care s-au dat pe shaworma sau fac coada la cantină.
Copiii ăstia sunt mai informați și îi duce capul bine de tot, sunt deschiși și nu-s așa speriati de greșeală. Bine... Asta e cu dus și întors că așa auzi și multi porumbei bătând năvalnic din aripi, dar îi apreciez pentru curaj.
Ca să închei, vă spun că m-am bucurat nespus pentru experiență și că fac loc, cu drag și interes, între civil și penal la un pic de PR și de Management și Marketing:)
Să vă spun ce mai "făcu" Irina între timp?
Irina, (apropo de una din postările anterioare de aici) s-a hotărât să-și schimbe cursul carierei în ultimul an de drept, an cu licență și timp aproape deloc. Dădu Irina mea la Comunicare și Relații Publice la SNSPA. După 6 zile de învatat și cu o memorie crăcănată substanțial de miile de pagini de civil, învață Irina mea psihologia de a 10-a și se duse la admitere... pe la sfârșitul lui iunie.
Mare-i fu mirarea când într-o miercuri de practică pe la Agerpres (poveste cu tâlc ce trebuie istorisită, dar cu altă ocazie) luă Irina la FCRP la buget și topăi în gând de bucurie și îi trecură brusc dracii pe sistemul de învațământ din România.
Ca să termin cu folosirea perfectului simplu (parțial gresită) și a persoanei a treia vreau să vă spun că este minunat să dai admitere după 3 ani de facultate. A fost genial să văd și să-mi amintesc cum eram la optișpe ani, fără griji și fără bani (când Voltaj mai exista pe piața muzicală fără pic, pic) și plină de emoții asteptând subiectele la admiterea de la drept.
Să vă povestesc ce-am mai povestit de 10 ori în prima zi de după admiterea din iunie.
Norocul prostului...
Proba de la FCRP consta în alegerea a 3 subiecte din 60 postate deja prin aprilie, în cazul meu, la psihologie. Eu, copil cu sesiune până în iulie, m-am hotărât târziu să mă înscriu la admitere și să mă apuc de învățat. Motivând astfel, n-am apucat să rezolv toate subiectele din cele 60. De fapt, să fiu sinceră, am ramas cu 2 subiecte pe care nu știam cum să le rezolv și nici nu găseam prin manuale sau pe bunul Google un răspuns. Așa că, na, ce să fac?! M-am dus și eu la admitere cu 58 de subiecte rezolvate și două ba... Subiectul 8 și subiectul 30 :).
Înainte de extragerea subiectelor ce se face aleatoriu, computerizat, a venit un nene să ne arate că programul de loto 3 din 60 funcționează și să ne încercăm norocul, trei dintre noi, și să apăsăm magicul mouse care ne va da subiectele. Bun... S-au ales 3 domnișoare, s-au pus în rând la extragere.
Și dă click prima... 3 numere între care și 8... eu, în sinea mea, zic "pfiu!... bine că e încercare!". Vine și a doua domnișoară... 3 numere între care și 30... eu, iar, aceeași replică... Vine și a treia și, ce să vezi... 3 numere între care și 8 și 30... și am zis... "Ăsta mi-a fost norocul că prietenul binar sigur nu mai alege numerele astea două!"... Evident ca la momentul 0, mă luase așa cu frison, dar, bucurie mare, am avut un pic de dreptate și am picat pe subiect (oricare dintre cele 58:)) Și restul vi l-am spus deja. Poveste cu final fericit.
Îmi place să văd că, în cadrul generației ăsteia de boboci, nu prea îți dai seama de diferența dintre capitală și provincie. Păi când a venit Irina de la Craiova (cu mândrie, nu altfel!) se vedea de la o poștă care sunt cei care mai stau cu părinții și au crescut în Cișmigiu și cei care s-au dat pe shaworma sau fac coada la cantină.
Copiii ăstia sunt mai informați și îi duce capul bine de tot, sunt deschiși și nu-s așa speriati de greșeală. Bine... Asta e cu dus și întors că așa auzi și multi porumbei bătând năvalnic din aripi, dar îi apreciez pentru curaj.
Ca să închei, vă spun că m-am bucurat nespus pentru experiență și că fac loc, cu drag și interes, între civil și penal la un pic de PR și de Management și Marketing:)
miercuri, 22 mai 2013
Rust and Bone
Azi am decis să mă leg de un film, iar.
Ăsta e un film pe care l-am vazut acum ceva vreme, să zic vreo lună, poate mai puțin.
Marion Cotillard este unul din personajele principale si, pe deasupra, motivul pentru care m-am hotărât să-mi pierd 2 ore și să vizionez minunatul.
Încep prin a spune că e un film bun (pentru cei care nu vor să se mai obosească să citească până la capăt) și care își merită nota de 7.5 pe IMDB.
Începe puțin plictisitor și, dacă esti obosit, probabil n-o să treci de prima jumătate de oră, dar apoi acțiunea începe să se pricipite și toate lucrurile negative care se pot întâmpla se vor întampla.
Ca multe alte filme franțuzesti pe care le-am trecut prin fața ochilor, lait-motivul este puterea umană de a îndura și legăturile ce se formează între oameni în suferință.
Regizorul, Jacques Audiard, s-a mai bucurat de un mare succes în 2009 cu "A profet", nominalizat la Oscar, film care a intrat deja în watchlist-ul meu. Nici cu filmul ăsta, "Rust and Bone", în 2012 nu s-a dezis. So... he's a keeper... :)
Filmul se centrează pe două persoaje pline de defecte și, cu toate că ai toate motivele să le judeci negativ, reușești să simpatizezi cu ele o dată cu încercările prin care trec. Alain, boxer și tată singur se mută alături de sora sa în sudul Franței și încearcă să-și câstige existența în lupte de stradă. Stephanie era trainer de balene la Marineland, un parc acvatic de gen unde se țineau diverse reprezentații. Cei doi se cunosc într-un club și încep o prietenie forțată și destul de incompatibilă. Când Stephanie trece printr-o trauma fizică și psihică, Alain este singurul care o tratează cu indiferență, fară mila provocată de invaliditatea ei și, mai ales, ca o femeie. Suferința îi leagă cumva pe oameni și, pe cei doi, prietenia îi face să evolueze și să formeze o familie atipică, dar fericită.
Nu vreau să spun mai mult, doar atât: E un film ce merită văzut și care îți provoacă niște smuciri sufletești.
Ăsta e un film pe care l-am vazut acum ceva vreme, să zic vreo lună, poate mai puțin.
Marion Cotillard este unul din personajele principale si, pe deasupra, motivul pentru care m-am hotărât să-mi pierd 2 ore și să vizionez minunatul.
Încep prin a spune că e un film bun (pentru cei care nu vor să se mai obosească să citească până la capăt) și care își merită nota de 7.5 pe IMDB.
Începe puțin plictisitor și, dacă esti obosit, probabil n-o să treci de prima jumătate de oră, dar apoi acțiunea începe să se pricipite și toate lucrurile negative care se pot întâmpla se vor întampla.
Ca multe alte filme franțuzesti pe care le-am trecut prin fața ochilor, lait-motivul este puterea umană de a îndura și legăturile ce se formează între oameni în suferință.
Regizorul, Jacques Audiard, s-a mai bucurat de un mare succes în 2009 cu "A profet", nominalizat la Oscar, film care a intrat deja în watchlist-ul meu. Nici cu filmul ăsta, "Rust and Bone", în 2012 nu s-a dezis. So... he's a keeper... :)
Filmul se centrează pe două persoaje pline de defecte și, cu toate că ai toate motivele să le judeci negativ, reușești să simpatizezi cu ele o dată cu încercările prin care trec. Alain, boxer și tată singur se mută alături de sora sa în sudul Franței și încearcă să-și câstige existența în lupte de stradă. Stephanie era trainer de balene la Marineland, un parc acvatic de gen unde se țineau diverse reprezentații. Cei doi se cunosc într-un club și încep o prietenie forțată și destul de incompatibilă. Când Stephanie trece printr-o trauma fizică și psihică, Alain este singurul care o tratează cu indiferență, fară mila provocată de invaliditatea ei și, mai ales, ca o femeie. Suferința îi leagă cumva pe oameni și, pe cei doi, prietenia îi face să evolueze și să formeze o familie atipică, dar fericită.
Nu vreau să spun mai mult, doar atât: E un film ce merită văzut și care îți provoacă niște smuciri sufletești.
marți, 16 aprilie 2013
m-am facut mare...
caut sa-mi dau seama cum se numeste momentul in care parintii tai incep sa faca comparatii intre viata ta si a lor, intre norocul tau si al lor, intre experienta ta si a lor... momentul in care te asculta si iti dau dreptate, in care incepeti sa faceti schimb de carti si filme, in care sunteti in echilibru pe linia dintre relatia parinti-copil si cea de prietenie sincera.
i-as da un nume bucuriei asteia, dar nu gasesc un cuvant care sa inglobeze toate trairile astea noi. inca ma uimesc, deci nu se intampla de prea mult timp. pot sa spun ca se cheama maturizare, ca ne-am facut mari, dar eu nu ma simt nici prea mare, nici prea matura. aici, in interior sunt tot copil si trag de asta cu toata forta mainilor mele. n-o s-o las sa scape prea curand.
oricum... daca cineva poate sa te faca sa te simti important prin cele mai nesemnificative lucruri pe care ti le poti imagina, aceia sunt parintii tai. si poate incerc in van sa fac din asta un truism, pentru ca parintii tai nu sunt ai mei si invers, dar am incredere ca in majoritatea cazurilor asa e.
si pe langa ei, care vor sa-ti fie prieteni si-ti dau toata increderea pe care o meriti sau nu, si tu ai ajuns in punctul in care ii intelegi. nu mai sunt super-eroi, sunt oameni... ti-ai dat seama ca gresesc, cu greu ai acceptat, dar inveti ca asta e adevarul. cred ca asta e momentul pe care trebuie sa-l depasesti ca sa poti fi si tu parinte. sa-ti dai seama ca va trebui sa fii super-erou, dar ca nu e asa de greu. trebuie doar sa-ti pese. si mai e un sentiment care vine o data cu urmasii, dar pe care nu mi-l pot imagina inca... desi il inteleg.
sunt mandra de parintii mei. am spus asta de milioane de ori si tot nu mi se pare ca e destul. in fiecare zi ma fac mandra prin ceea ce sunt eu azi. tot ce m-au invatat sau ce m-au lasat sa invat singura, cat au facut bine si cat nu, toate alegerile lor de viata care ma influenteaza infinit in alegerile mele.
cu tot colajul care sunt, construit in ceva ani de ei si de mine cot la cot, trebuie sa recunosc ca, pentru faptul ca sunt oameni, s-au descurcat si se descurca magnific. pentru cineva sunt cel mai important om de pe pamant.
de ceva timp mi-au dat fraiele in maini sa ma descurc singura si sa ma definesc pe langa tot ce am acumulat pana acum. poate sa ajung sa-i invat lucruri candva, din alte experiente, din alta perspectiva.
probabil se cheama mersul lucrurilor, dar fiecare merge diferit si traieste fiecare pas altfel. iar eu am ales sa invat ceva din toti pasii calcand cu teama pe fiecare din ei.
asa ca azi traiesc pe o treapta si am invatat ceva din ce v-am scris mai sus. am invatat ca am 2 prieteni in plus fata de cati credeam ca am si nu cred ca o sa gasesc vreodata cuvantul pe care il caut.
i-as da un nume bucuriei asteia, dar nu gasesc un cuvant care sa inglobeze toate trairile astea noi. inca ma uimesc, deci nu se intampla de prea mult timp. pot sa spun ca se cheama maturizare, ca ne-am facut mari, dar eu nu ma simt nici prea mare, nici prea matura. aici, in interior sunt tot copil si trag de asta cu toata forta mainilor mele. n-o s-o las sa scape prea curand.
oricum... daca cineva poate sa te faca sa te simti important prin cele mai nesemnificative lucruri pe care ti le poti imagina, aceia sunt parintii tai. si poate incerc in van sa fac din asta un truism, pentru ca parintii tai nu sunt ai mei si invers, dar am incredere ca in majoritatea cazurilor asa e.
si pe langa ei, care vor sa-ti fie prieteni si-ti dau toata increderea pe care o meriti sau nu, si tu ai ajuns in punctul in care ii intelegi. nu mai sunt super-eroi, sunt oameni... ti-ai dat seama ca gresesc, cu greu ai acceptat, dar inveti ca asta e adevarul. cred ca asta e momentul pe care trebuie sa-l depasesti ca sa poti fi si tu parinte. sa-ti dai seama ca va trebui sa fii super-erou, dar ca nu e asa de greu. trebuie doar sa-ti pese. si mai e un sentiment care vine o data cu urmasii, dar pe care nu mi-l pot imagina inca... desi il inteleg.
sunt mandra de parintii mei. am spus asta de milioane de ori si tot nu mi se pare ca e destul. in fiecare zi ma fac mandra prin ceea ce sunt eu azi. tot ce m-au invatat sau ce m-au lasat sa invat singura, cat au facut bine si cat nu, toate alegerile lor de viata care ma influenteaza infinit in alegerile mele.
cu tot colajul care sunt, construit in ceva ani de ei si de mine cot la cot, trebuie sa recunosc ca, pentru faptul ca sunt oameni, s-au descurcat si se descurca magnific. pentru cineva sunt cel mai important om de pe pamant.
de ceva timp mi-au dat fraiele in maini sa ma descurc singura si sa ma definesc pe langa tot ce am acumulat pana acum. poate sa ajung sa-i invat lucruri candva, din alte experiente, din alta perspectiva.
probabil se cheama mersul lucrurilor, dar fiecare merge diferit si traieste fiecare pas altfel. iar eu am ales sa invat ceva din toti pasii calcand cu teama pe fiecare din ei.
asa ca azi traiesc pe o treapta si am invatat ceva din ce v-am scris mai sus. am invatat ca am 2 prieteni in plus fata de cati credeam ca am si nu cred ca o sa gasesc vreodata cuvantul pe care il caut.
marți, 9 aprilie 2013
Nu e nimeni sa ne spuna ce e in viata reala...
Dintr-o maxima frustrare personala profesionala traita recent, trei cuvinte ma fac azi sa ma dau cu parerea despre invatamantul romanesc. Cele trei cuvinte sunt "in viata reala"...
Dar sa incepem cu primul contact cu invatamantul: gradinita, pentru mine a fost o bucurie. Jucarii, copii, orar scurt pana la ora 12, stat cu bunicii apoi. Nimic de obiectat.
Am ajuns in scoala generala. Inca din clasa I trebuie sa inveti la toate, sa fii bun la toate, sa ai FB pentru ca, in perspectiva, cand vei ajunge la pragul dintre clasa a IVa si aVa se schimba clasele si se fac clase cu copii mai buni si clase cu ceilalti. Si asta pentru ca este foarte relevant ce stim noi pana in clasa a IVa si poti clar sa-ti dai seama de inteligenta unui copil si mediocritatea celuilalt si, cum este si normal, sa-i organizam pe categorii, ca nu cumva sa existe un echilibru intr-o clasa, un copil de inteligenta medie sa se ridice influentat de colegi. Nu! Sa-i punem pe categorii. Deteptii cu desteptii, prostii cu prostii. Sa starnim rivalitati intre clase, sa se intalneasca in pauze sa comenteze ca ala e la A sau la C.
Imi aduc aminte din generala cum se faceau diferentele astea si comentarii, mai ales de catre invatator sau profesori, despre cutare clasa sau cutare elev care facuse vreo nastrusnicie: "Ah... e de la E. A al lu' cutare diriginte. Se intelege." Nici macar la cei 12 ani ai mei nu pricepeam diferenta asta si nu-mi placea sa o accept, cu toate ca eram la cea mai buna clasa din scoala.
Influentati de mediul clasei si scolii generale, ajungem sa dam capacitatea. Dupa alti 4 ani in care am invatat la toate cu simplul scop de a avea note mari pentru capacitate si intrarea la liceu. Recunosc ca toata formarea asta e importanta, absolut. Ii inteleg si pe parintii nostri care au uitat ca suntem diferiti si unii avem inclinatii spre ceva, altii spre altceva, dar in final, in sistemul asta, ei ne vor binele gandindu-se inca de la nivelul asta la ce se cauta pe piata muncii si ce vor ei sa ne faca cand o sa crestem. Treaba asta este o deformare de perceptie cauzata de perioada de uniformizare a comunismului peste care invatatii au venit cu idei inovatoare democratice si le-au aplicat pe un fond inexistent. Forma fara fond. Clasic.
La capacitate ajungem deja sa ne alegem profilul clasei la care vrem sa urmam liceul. Evident, in totala necunostinta de cauza, dupa ce n-am fost lasati sa invatam ce ne place sau macar sa ne placa ceva mai mult, suntem pusi in fata unei asemenea decizii incoronata de argumentele mamei, tatalui,dirigintelui, prienteni de familie si lista continua. Toata lumea are o parere. Noi avem o idee despre ce am vrea sa facem, dar povara e deja pe umerii nostri. "Ai grija ce-ti alegi sa nu regreti dup-aia!" sau "Nu te-ai hotarat ce vrei sa faci deja? Du-te la mate-info ca dupa poti face orice alegere. Asa la uman n-ai prea multe optiuni." Pe noi nu ne-a invatat nimeni ca e uman sa gresesti si chiar indicat si ca la varsta aia o decizie gresita poate fi remediata. Mi se pare ca nu aveam nici un sfert din maturitatea necesara sa facem o alere de viata deja si asta pentru ca nu prea ni s-a permis sa avem pareri sau sa vrem ceva ce nu se incadreaza in dorinta parintilor fara sa-i dezamagim. Si pentru un copil care realizeaza lucrurile astea, o astfel de alegere e un munte pe umerii sai.
Ma bucur de alegerea facuta la liceu. Am intrat intr-unul dintre cele mai bune licee din tara, cu medie mare si la capacitate si in generala, cu tot tacamul.
Aici am inceput sa sesizez greseala din generala a organizarii claselor pe nivel. In fiecare clasa din V-VIII erau copii buni, dar in comparatie cu ceilalti din clasa. Astfel ca nivelul notelor celui mai bun copil de la cea mai buna clasa erau aceleasi cu ale celui mai bun copil de la cea mai proasta clasa. Examenul de capacitate ne-a departajat, dar nu destul oricum.
In liceu, pretentii mai mari decat competenta si interesul, aproape invers proportionale. Trebuia sa ne mentinem renumele. Si obisnuiti dupa 8 ani de scoala cu notele mari, toata lumea tragea sa aiba note mari. Invata la toate ca 5 la fizica pe care n-o intelegi si nu-ti place nu e nota, sau 6 la matematica data la BAC si lista poate continua. Toti trebuia sa avem note mari. Iar, ca un copil constiincios si caruia nu-i place sa-si dezamageasca parintii, am invatat de toate fara sa am timp sau sa incerc sa imi dau seama ce-mi place. Am facut lucruri cu placere, am creat, am scris, ceva-ceva iesise din mine, dar am clasificat tot la nivel de hobby si l-am ascuns de oameni de teama de a nu fi penibila, din frica de a nu dezamagi, din dorinta de a arata cat sunt de matura. Si chiar eram. Mare greseala.
Asa ajungem intr-a 12 a cand trebuie sa ne alegem o cariera. O cariera dintre toate de pe lume, noi avand cunostiinte de materii de liceu: mate, romana, fizica, chimie, biologie, istorie si toate cele. Materii care nu iti spun nimic despre o viitoare meserie ( mai putin cea de profesor...). Si ia tu copil decizia vietii tale la 18 ani cu niste informatii pe care nu o sa le mai folosesti aproape niciodata. O decizie luata din imaginatie, asta am simtit ca e. Am ales Dreptul pentru ca meseria de judecator suna bine, platita bine, orar scurt, linistita si na... cate legi sa fie de invatat in tara asta?! Cam pe asta s-a bazat decizia mea. Evident ca existau urale din spate ale familiei, ale bunicii care a vrut sa studieze asta, ale unchilui fost judecator, actual sclerozat. La fel ar fi fost si daca as fi luat alta decizie, din acelasi abis de informatii mi-as fi format parerea. Cel mai probabil lipsa de informatii s-a bazat si pe putina deschidere din partea alor mei, dar si a faptului ca asa e in provincie: lume putina, barfa multa, modele individuale care fac regula( baiatu' lu cutare care a ajuns nu stiu ce si ce bine o duce... e clar ca daca faci si tu asta o sa ajungi la fel).
Si asa am plecat eu de acasa in capitala unde lucrurile se misca cu totul altfel, cu alta viteza. Iubesc Bucurestiul inca, nu mai e la fel de mare si minunat cum il vedeam cand am ales sa-mi continui studiile aici, dar m-a invatat mai multe decat as fi invatat oriunde altundeva si inca ma invata. Il iubesc altfel, pe portiuni. Vazand cate lucruri sunt in lume de care eu nu stiam, am realizat ca suntem pusi in fata unei decizii de cariera mult prea devreme. Si, cum am spus-o multor oameni, daca ar fi sa iau azi decizia aia, alegerea ar fi cu totul alta... Dar este problema multora dintre noi care sunt rataciti in drumul lor de complexitatea lumii si de uratenia faptului ca ar trebui sa-ti alegi un drum cand tu vrei sa parcurgi toate traseele posibile.
Cum am ajuns sa-mi aduc aminte de invatamantul romanesc, de sistemul care ne-a adus sa fim asa si de puterea lui care a ajuns sa ma afecteze deja si pe mine la 21 de ani?!... pai simplu. Dupa 3 ani de Drept, unde se discuta numai lucruri reale, la seminarul de penal, unde vorbeam de infractiuni, lucruri si probleme ale societatii in care traim, profesoara are ca raspuns la una dintre probleme noastre acele cuvinte: "in viata reala e altfel". Am simtit atata revolta in acel moment si atunci am realizat ca tot invatamantul nostru nu e deloc o pregatire pentru viata. Daca in facultate, unde se presupune ca se studiaza si se formeaza o pregatire profesionala pentru o viitoare cariera, ti se spune ca e altfel in viata reala, atunci ce rost mai are?! Oricum viata reala o invatam si o percepem ficare individual, alegem sa evoluam si sa ne dezvoltam singuri cum am facut-o din clasa I pentru ca tot ce a insemnat scoala pentru noi a fost si este informatie scrisa cu care ne incarcam memoria doar ca sa nu stam sa cautam in manuale. Asa vin in fata noastra oameni, profesori trecuti deja prin experienta, dar care n-au invatat nimic din ea. Vin si ne spun aceleasi lucruri din aceleasi manuale dupa care au invatat si ei in loc sa ne spuna cu adevarat ce ne e de ajutor sau nu, cum e in viata reala. Intr-adevar urmez o facultate 80% teoretica, dar care se va transforma in 80% practica in doar un an de zile si noua inca ni se mai spune ca in viata reala e altfel.
Astfel ca, din valtoarea evenimentelor educative prin care am trecut, ajungem 70% oameni care fac ce nu le place, oameni plictisiti de meseria lor si care o fac pentru ca "in viata nu e asa simplu... nu faci intotdeauna ce-ti place", pentru ca au apucat pe un drum si e tarziu sa mai virezi sau din multe alte motive. Acesti oameni care nu-si fac treaba cu placere nu o sa o faca niciodata foarte bine. Asa ca nu trebuie sa ne mai mire faptul ca lucrurile nu functioneaza cum ar trebui si ar putea. Cred cu tarie ca de la educatie porneste totul si nu numai de la lipsa ei, ci si de la ghidarea gresita a ei.
Sunt un copil nascut dupa '90, fara experienta in comunism, dar il simt cum ma apasa si pe mine prin parintii mei, dar sper ca cei ce vin dupa mine sa aiba intr-adevar libertatea pe care o proclamam de 23 de ani, pentru ca si eu o am, dar n-am stiu sa o folosesc pana acum pentru ca nu m-a invatat nimeni cu adevarat. Si vreau sa-mi invat copiii sa aleaga nu doar sa-i pun sa aleaga si, in acelasi timp, sa-i las sa greseasca pentru ca din greseli invatam toti, dar mai e mult pana atunci. Deocamdata si eu invat ca pot sa gresesc si ca e uman si ca e mai bine uneori.
Dar sa incepem cu primul contact cu invatamantul: gradinita, pentru mine a fost o bucurie. Jucarii, copii, orar scurt pana la ora 12, stat cu bunicii apoi. Nimic de obiectat.
Am ajuns in scoala generala. Inca din clasa I trebuie sa inveti la toate, sa fii bun la toate, sa ai FB pentru ca, in perspectiva, cand vei ajunge la pragul dintre clasa a IVa si aVa se schimba clasele si se fac clase cu copii mai buni si clase cu ceilalti. Si asta pentru ca este foarte relevant ce stim noi pana in clasa a IVa si poti clar sa-ti dai seama de inteligenta unui copil si mediocritatea celuilalt si, cum este si normal, sa-i organizam pe categorii, ca nu cumva sa existe un echilibru intr-o clasa, un copil de inteligenta medie sa se ridice influentat de colegi. Nu! Sa-i punem pe categorii. Deteptii cu desteptii, prostii cu prostii. Sa starnim rivalitati intre clase, sa se intalneasca in pauze sa comenteze ca ala e la A sau la C.
Imi aduc aminte din generala cum se faceau diferentele astea si comentarii, mai ales de catre invatator sau profesori, despre cutare clasa sau cutare elev care facuse vreo nastrusnicie: "Ah... e de la E. A al lu' cutare diriginte. Se intelege." Nici macar la cei 12 ani ai mei nu pricepeam diferenta asta si nu-mi placea sa o accept, cu toate ca eram la cea mai buna clasa din scoala.
Influentati de mediul clasei si scolii generale, ajungem sa dam capacitatea. Dupa alti 4 ani in care am invatat la toate cu simplul scop de a avea note mari pentru capacitate si intrarea la liceu. Recunosc ca toata formarea asta e importanta, absolut. Ii inteleg si pe parintii nostri care au uitat ca suntem diferiti si unii avem inclinatii spre ceva, altii spre altceva, dar in final, in sistemul asta, ei ne vor binele gandindu-se inca de la nivelul asta la ce se cauta pe piata muncii si ce vor ei sa ne faca cand o sa crestem. Treaba asta este o deformare de perceptie cauzata de perioada de uniformizare a comunismului peste care invatatii au venit cu idei inovatoare democratice si le-au aplicat pe un fond inexistent. Forma fara fond. Clasic.
La capacitate ajungem deja sa ne alegem profilul clasei la care vrem sa urmam liceul. Evident, in totala necunostinta de cauza, dupa ce n-am fost lasati sa invatam ce ne place sau macar sa ne placa ceva mai mult, suntem pusi in fata unei asemenea decizii incoronata de argumentele mamei, tatalui,dirigintelui, prienteni de familie si lista continua. Toata lumea are o parere. Noi avem o idee despre ce am vrea sa facem, dar povara e deja pe umerii nostri. "Ai grija ce-ti alegi sa nu regreti dup-aia!" sau "Nu te-ai hotarat ce vrei sa faci deja? Du-te la mate-info ca dupa poti face orice alegere. Asa la uman n-ai prea multe optiuni." Pe noi nu ne-a invatat nimeni ca e uman sa gresesti si chiar indicat si ca la varsta aia o decizie gresita poate fi remediata. Mi se pare ca nu aveam nici un sfert din maturitatea necesara sa facem o alere de viata deja si asta pentru ca nu prea ni s-a permis sa avem pareri sau sa vrem ceva ce nu se incadreaza in dorinta parintilor fara sa-i dezamagim. Si pentru un copil care realizeaza lucrurile astea, o astfel de alegere e un munte pe umerii sai.
Ma bucur de alegerea facuta la liceu. Am intrat intr-unul dintre cele mai bune licee din tara, cu medie mare si la capacitate si in generala, cu tot tacamul.
Aici am inceput sa sesizez greseala din generala a organizarii claselor pe nivel. In fiecare clasa din V-VIII erau copii buni, dar in comparatie cu ceilalti din clasa. Astfel ca nivelul notelor celui mai bun copil de la cea mai buna clasa erau aceleasi cu ale celui mai bun copil de la cea mai proasta clasa. Examenul de capacitate ne-a departajat, dar nu destul oricum.
In liceu, pretentii mai mari decat competenta si interesul, aproape invers proportionale. Trebuia sa ne mentinem renumele. Si obisnuiti dupa 8 ani de scoala cu notele mari, toata lumea tragea sa aiba note mari. Invata la toate ca 5 la fizica pe care n-o intelegi si nu-ti place nu e nota, sau 6 la matematica data la BAC si lista poate continua. Toti trebuia sa avem note mari. Iar, ca un copil constiincios si caruia nu-i place sa-si dezamageasca parintii, am invatat de toate fara sa am timp sau sa incerc sa imi dau seama ce-mi place. Am facut lucruri cu placere, am creat, am scris, ceva-ceva iesise din mine, dar am clasificat tot la nivel de hobby si l-am ascuns de oameni de teama de a nu fi penibila, din frica de a nu dezamagi, din dorinta de a arata cat sunt de matura. Si chiar eram. Mare greseala.
Asa ajungem intr-a 12 a cand trebuie sa ne alegem o cariera. O cariera dintre toate de pe lume, noi avand cunostiinte de materii de liceu: mate, romana, fizica, chimie, biologie, istorie si toate cele. Materii care nu iti spun nimic despre o viitoare meserie ( mai putin cea de profesor...). Si ia tu copil decizia vietii tale la 18 ani cu niste informatii pe care nu o sa le mai folosesti aproape niciodata. O decizie luata din imaginatie, asta am simtit ca e. Am ales Dreptul pentru ca meseria de judecator suna bine, platita bine, orar scurt, linistita si na... cate legi sa fie de invatat in tara asta?! Cam pe asta s-a bazat decizia mea. Evident ca existau urale din spate ale familiei, ale bunicii care a vrut sa studieze asta, ale unchilui fost judecator, actual sclerozat. La fel ar fi fost si daca as fi luat alta decizie, din acelasi abis de informatii mi-as fi format parerea. Cel mai probabil lipsa de informatii s-a bazat si pe putina deschidere din partea alor mei, dar si a faptului ca asa e in provincie: lume putina, barfa multa, modele individuale care fac regula( baiatu' lu cutare care a ajuns nu stiu ce si ce bine o duce... e clar ca daca faci si tu asta o sa ajungi la fel).
Si asa am plecat eu de acasa in capitala unde lucrurile se misca cu totul altfel, cu alta viteza. Iubesc Bucurestiul inca, nu mai e la fel de mare si minunat cum il vedeam cand am ales sa-mi continui studiile aici, dar m-a invatat mai multe decat as fi invatat oriunde altundeva si inca ma invata. Il iubesc altfel, pe portiuni. Vazand cate lucruri sunt in lume de care eu nu stiam, am realizat ca suntem pusi in fata unei decizii de cariera mult prea devreme. Si, cum am spus-o multor oameni, daca ar fi sa iau azi decizia aia, alegerea ar fi cu totul alta... Dar este problema multora dintre noi care sunt rataciti in drumul lor de complexitatea lumii si de uratenia faptului ca ar trebui sa-ti alegi un drum cand tu vrei sa parcurgi toate traseele posibile.
Cum am ajuns sa-mi aduc aminte de invatamantul romanesc, de sistemul care ne-a adus sa fim asa si de puterea lui care a ajuns sa ma afecteze deja si pe mine la 21 de ani?!... pai simplu. Dupa 3 ani de Drept, unde se discuta numai lucruri reale, la seminarul de penal, unde vorbeam de infractiuni, lucruri si probleme ale societatii in care traim, profesoara are ca raspuns la una dintre probleme noastre acele cuvinte: "in viata reala e altfel". Am simtit atata revolta in acel moment si atunci am realizat ca tot invatamantul nostru nu e deloc o pregatire pentru viata. Daca in facultate, unde se presupune ca se studiaza si se formeaza o pregatire profesionala pentru o viitoare cariera, ti se spune ca e altfel in viata reala, atunci ce rost mai are?! Oricum viata reala o invatam si o percepem ficare individual, alegem sa evoluam si sa ne dezvoltam singuri cum am facut-o din clasa I pentru ca tot ce a insemnat scoala pentru noi a fost si este informatie scrisa cu care ne incarcam memoria doar ca sa nu stam sa cautam in manuale. Asa vin in fata noastra oameni, profesori trecuti deja prin experienta, dar care n-au invatat nimic din ea. Vin si ne spun aceleasi lucruri din aceleasi manuale dupa care au invatat si ei in loc sa ne spuna cu adevarat ce ne e de ajutor sau nu, cum e in viata reala. Intr-adevar urmez o facultate 80% teoretica, dar care se va transforma in 80% practica in doar un an de zile si noua inca ni se mai spune ca in viata reala e altfel.
Astfel ca, din valtoarea evenimentelor educative prin care am trecut, ajungem 70% oameni care fac ce nu le place, oameni plictisiti de meseria lor si care o fac pentru ca "in viata nu e asa simplu... nu faci intotdeauna ce-ti place", pentru ca au apucat pe un drum si e tarziu sa mai virezi sau din multe alte motive. Acesti oameni care nu-si fac treaba cu placere nu o sa o faca niciodata foarte bine. Asa ca nu trebuie sa ne mai mire faptul ca lucrurile nu functioneaza cum ar trebui si ar putea. Cred cu tarie ca de la educatie porneste totul si nu numai de la lipsa ei, ci si de la ghidarea gresita a ei.
Sunt un copil nascut dupa '90, fara experienta in comunism, dar il simt cum ma apasa si pe mine prin parintii mei, dar sper ca cei ce vin dupa mine sa aiba intr-adevar libertatea pe care o proclamam de 23 de ani, pentru ca si eu o am, dar n-am stiu sa o folosesc pana acum pentru ca nu m-a invatat nimeni cu adevarat. Si vreau sa-mi invat copiii sa aleaga nu doar sa-i pun sa aleaga si, in acelasi timp, sa-i las sa greseasca pentru ca din greseli invatam toti, dar mai e mult pana atunci. Deocamdata si eu invat ca pot sa gresesc si ca e uman si ca e mai bine uneori.
luni, 8 aprilie 2013
In cautarea celui mai dulce om
Recunosc ca nu sunt un mare fan al documentarelor. Am vazut ceva documentare de care imi amintesc, dar niciunul nu a depasit limitele formatului de documentar, niciunul nu mi-a transmis mai mult decat informatie si poate emotia evenimentului in sine. Stiu, asta le e rostul, dar acum sunt convinsa ca am avut dreptate sa ma astept la mai mult.
Saptamana trecuta mi-am imbogatit cultura cinematografica (si lista de pe IMDB) cu documentarul "Searching for Sugar Man". O poveste reala spusa atat de frumos, ca un basm cu happy-end, dar imprevizibil. Filmul, caci l-as cataloga mai mult ca un film artistic decat un documentar, este ca un drum lung prin intuneric, negura prin care rasar tot felul de surprize ca niste guri mari de aer trase adanc in piept. Tonul este grav, trist, gri. La capatul acestui drum intunecat se vede o explozie de artificii, de fericire si de incredere in bunatatea umana si totul devine vesel si emotionant. Muzica este extraordinara, versurile pe masura, la fel si ochelarii de soare... Organizarea scenelor si decursul evenimentelor documentarului mi s-au parut foarte inteligent facute, au creat suspans, mi-au facut pielea de gaina si m-au uimit.
Searching for Sugar Man te invata multe, omul Rodriguez te invata enorm, la fel si cantaretul Rodriguez. Sunt inca surprinsa de faptul ca e prima data cand aud de el. Si eu si ceilalti pe care ii stiu sa fi vazut filmul.
Poate e o coincidenta, poate m-am rugat prea mult sau am critical destul (in capul meu) ultimele aparitii in materie cinematografica - caci ultimii ani au fost o dezamagire pentru mine din punctul asta de vedere -, dar in ultimul timp am avut parte de ceva productii remarcabile, cateva filme care sa ma faca sa spun "wow!" la final. Bravo, oameni!
Filmul despre Rodriguez este unul dintre ele.
La fel cum am primit si eu instructiuni sa nu citesc nimic despre documentar sau despre protagonist, recomand acelasi lucru cu titlu de "pastrati magia descoperirii ca merita".
Incalcand blajin cele tocmai scrise mai sus, dau un soundtrack la curiozitatea pe care sper ca am starnit-o. Ascultati aici versuri!
Saptamana trecuta mi-am imbogatit cultura cinematografica (si lista de pe IMDB) cu documentarul "Searching for Sugar Man". O poveste reala spusa atat de frumos, ca un basm cu happy-end, dar imprevizibil. Filmul, caci l-as cataloga mai mult ca un film artistic decat un documentar, este ca un drum lung prin intuneric, negura prin care rasar tot felul de surprize ca niste guri mari de aer trase adanc in piept. Tonul este grav, trist, gri. La capatul acestui drum intunecat se vede o explozie de artificii, de fericire si de incredere in bunatatea umana si totul devine vesel si emotionant. Muzica este extraordinara, versurile pe masura, la fel si ochelarii de soare... Organizarea scenelor si decursul evenimentelor documentarului mi s-au parut foarte inteligent facute, au creat suspans, mi-au facut pielea de gaina si m-au uimit.
Searching for Sugar Man te invata multe, omul Rodriguez te invata enorm, la fel si cantaretul Rodriguez. Sunt inca surprinsa de faptul ca e prima data cand aud de el. Si eu si ceilalti pe care ii stiu sa fi vazut filmul.
Poate e o coincidenta, poate m-am rugat prea mult sau am critical destul (in capul meu) ultimele aparitii in materie cinematografica - caci ultimii ani au fost o dezamagire pentru mine din punctul asta de vedere -, dar in ultimul timp am avut parte de ceva productii remarcabile, cateva filme care sa ma faca sa spun "wow!" la final. Bravo, oameni!
Filmul despre Rodriguez este unul dintre ele.
La fel cum am primit si eu instructiuni sa nu citesc nimic despre documentar sau despre protagonist, recomand acelasi lucru cu titlu de "pastrati magia descoperirii ca merita".
Incalcand blajin cele tocmai scrise mai sus, dau un soundtrack la curiozitatea pe care sper ca am starnit-o. Ascultati aici versuri!
sâmbătă, 30 martie 2013
...
Azi, scriind la calculator, am vrut sa tastez "bucurie" si am scris "bucuresti".
Daca ar mai trai Freud, l-as intreba ce-nseamna un asemenea act ratat.
Cred ca sunt unde ar trebui sa fiu. :)
Daca ar mai trai Freud, l-as intreba ce-nseamna un asemenea act ratat.
Cred ca sunt unde ar trebui sa fiu. :)
Casa Somnului
"Somnilocviu
Cu gratie si gravitate ai iscat
Un ce-ntrece fortele lunare
Si-n narcolepticii tai ochi am spionat
Orbirea noptii, poate-un rau mai mare.
Pupila fixa, de ce vrei sa tip
Cind, insomniac, incerc sa-mi aflu partea
Citindu-mi viitoarul pe nisip
La pranz?"Ce calma si cioplita-i moartea",
Si cum ma rog ca din uitare-adanca
Schimbarea sa apara. Numai zorii
Sa ma salveze-ar fi in stare inca
Printr-un potop de s-ar impotrivi terorii,
Iar casa somnului de-ar inunda-o toata
Cu o lumina gata sa inece
Fantomele ce vor pleca deodata
Avertizand solemn in noaptea rece:
Vei mai dori o viata spre-a socoate
Ce gratie aveai, ce gravitate."
Cartea lui Jonathan Coe m-a prins inca de la Nota autorului care face o precizare "administrativa" si spune ca acele capitole cu numar impar isi deruleaza actiunea in anii '83-'84, iar cele pare in ultimele doua saptamani din iunie '96. Din acel moment m-am hotarat sa ma concentrez mai intens sa nu cumva sa pierd din vedere cele doua siruri paralele de povestiri.
Organizata pe parti reprezentand stadiile somnului, cartea porneste extrem de incurcat si cu o serie de personaje pe care nu le vezi legandu-se in povestile lor. Dupa ceva rabdare ajunge sa se cristalizeze o poveste in jurul a patru personaje pricipale deosebite prin calitatile si mai ales defectele lor adanc impregnate si definitorii, in mare masura, pentru personalitatea fiecaruia. Jonathan Coe le evidentiaza clar toate aceste ingrediente deosebite, dar cu o naturalete care te face sa crezi ca gasesti asemenea caractere oriunde te-ai uita.
Sarah, narcoleptica ce sufera de cataplexie si lesina de la o criza de ras, care nu face diferenta dintre vis si realitate; Terry, obsedat de cinematografie si de un film care n-a fost vazut niciodata, care trece de la un program de somn de 14 ore pe noapte la insomnie; Gregory Dudden, doctor implicat in studiul insomniacilor si pe cale de a face o descoperire colosala in domeniu, demn de nicio emotie, nebun de-a binelea; si Robert, cel mai uman personaj al romanului, indragostit de Sarah, care recurge la un gest ce da cititorul peste cap de-a dreptul pentru dragostea sa neimpartasita.
Ele sunt cele 4 personalitati impletite magnific intr-un roman ce te tine cu nasul adanc in povestea dinamica si trepidanta prin lipsa de previzibilitate. Nu-mi doresc si nici n-as sti de unde sa incep in a spune ce mi-a placut in detaliu la cartea asta. Sunt multe si diferite!Va las sa va bucurati de ea.
O recomand in caz ca va e dor sa treceti de statia destinatie la metrou sau in Ratb-urile mai putin aglomerate:)
Pofta buna!
Cu gratie si gravitate ai iscat
Un ce-ntrece fortele lunare
Si-n narcolepticii tai ochi am spionat
Orbirea noptii, poate-un rau mai mare.
Pupila fixa, de ce vrei sa tip
Cind, insomniac, incerc sa-mi aflu partea
Citindu-mi viitoarul pe nisip
La pranz?"Ce calma si cioplita-i moartea",
Si cum ma rog ca din uitare-adanca
Schimbarea sa apara. Numai zorii
Sa ma salveze-ar fi in stare inca
Printr-un potop de s-ar impotrivi terorii,
Iar casa somnului de-ar inunda-o toata
Cu o lumina gata sa inece
Fantomele ce vor pleca deodata
Avertizand solemn in noaptea rece:
Vei mai dori o viata spre-a socoate
Ce gratie aveai, ce gravitate."
Cartea lui Jonathan Coe m-a prins inca de la Nota autorului care face o precizare "administrativa" si spune ca acele capitole cu numar impar isi deruleaza actiunea in anii '83-'84, iar cele pare in ultimele doua saptamani din iunie '96. Din acel moment m-am hotarat sa ma concentrez mai intens sa nu cumva sa pierd din vedere cele doua siruri paralele de povestiri.
Organizata pe parti reprezentand stadiile somnului, cartea porneste extrem de incurcat si cu o serie de personaje pe care nu le vezi legandu-se in povestile lor. Dupa ceva rabdare ajunge sa se cristalizeze o poveste in jurul a patru personaje pricipale deosebite prin calitatile si mai ales defectele lor adanc impregnate si definitorii, in mare masura, pentru personalitatea fiecaruia. Jonathan Coe le evidentiaza clar toate aceste ingrediente deosebite, dar cu o naturalete care te face sa crezi ca gasesti asemenea caractere oriunde te-ai uita.
Sarah, narcoleptica ce sufera de cataplexie si lesina de la o criza de ras, care nu face diferenta dintre vis si realitate; Terry, obsedat de cinematografie si de un film care n-a fost vazut niciodata, care trece de la un program de somn de 14 ore pe noapte la insomnie; Gregory Dudden, doctor implicat in studiul insomniacilor si pe cale de a face o descoperire colosala in domeniu, demn de nicio emotie, nebun de-a binelea; si Robert, cel mai uman personaj al romanului, indragostit de Sarah, care recurge la un gest ce da cititorul peste cap de-a dreptul pentru dragostea sa neimpartasita.
Ele sunt cele 4 personalitati impletite magnific intr-un roman ce te tine cu nasul adanc in povestea dinamica si trepidanta prin lipsa de previzibilitate. Nu-mi doresc si nici n-as sti de unde sa incep in a spune ce mi-a placut in detaliu la cartea asta. Sunt multe si diferite!Va las sa va bucurati de ea.
O recomand in caz ca va e dor sa treceti de statia destinatie la metrou sau in Ratb-urile mai putin aglomerate:)
Pofta buna!
luni, 11 martie 2013
Shantaram
Doua citate:
"Legendele spun ca pe femeia iubita o recunosti instantaneu pentru ca-i iubesti toate gesturile, toate cuvintele, toate miscarile, toate sunetele si starile de spirit care-si ridica ruga in acei ochi. Legendele spun ca o recunoastem dupa aripi- aripi pe care doar noi le putem vedea-, si asta datorita faptului ca dorinta pentru ea ucide in noi orice alt impuls erotic."
"Ar fi facut orice pentru el. Sunt unele femei care ar face asta. Majoritatea povestilor de dragoste sunt asa, din cate vad. Inima incepe sa se simta ca o barca de salvare supraincarcata. Lasi mandria la o parte pentru a o tine pe linia de plutire, la fel si respectul de sine, si independenta. Dupa un timp, incepi sa arunci oameni peste bord - prietenii, toti cei pe care ii cunosti. Si tot nu e de ajuns. Barca se scufunda, iar tu stii ca te vei duce la fund odata cu ea."
Chiar daca le-am ales doar pe cele doua, ambele despre dragoste, Shantaram a lui Gregory David Roberts nu este un roman de dragoste. Este un roman sentimental, emotionant, dar trairile descrise se bazeaza, cred, in proportie de 10% pe dragostea erotica. Adevarul e ca sunt la jumatatea primului volum si nu ma pot pronunta cu prea mare precizie asupra cartii, dar mi-am dorit sa dau mai departe titlul pentru ca poate cineva se va apuca sa o citeasca intre timp. Este un castig absolut.
Este o carte de care te indragostesti inca de la primele pagini, scrisa inimaginabil de bine, impodobita de metafore colorate, exotice si pline de creativitate. E una dintre putinele carti care m-a facut sa ma ridic de pe perna in fund si sa-mi zic singura "Doamne, cat e de frumoasa cartea asta si cat de bine poate scrie omul asta! Genial!" si nu o singura data. O minunatie de carte care, pe deasupra, este autobiografica.
O recomand din tot sufletul pentru cei care iubesc cartile cu aroma orientala si mai ales colorata Indie, dar si pentru toti ceilalti care, cu siguranta, vor gasi ceva nemaipomenit intre paginile ei.
Voi reveni cu o impresie generala asupra lecturii cand va fi dusa la bun sfarsit. Deocamdata ma bucur de o lectura senzationala.
"Legendele spun ca pe femeia iubita o recunosti instantaneu pentru ca-i iubesti toate gesturile, toate cuvintele, toate miscarile, toate sunetele si starile de spirit care-si ridica ruga in acei ochi. Legendele spun ca o recunoastem dupa aripi- aripi pe care doar noi le putem vedea-, si asta datorita faptului ca dorinta pentru ea ucide in noi orice alt impuls erotic."
"Ar fi facut orice pentru el. Sunt unele femei care ar face asta. Majoritatea povestilor de dragoste sunt asa, din cate vad. Inima incepe sa se simta ca o barca de salvare supraincarcata. Lasi mandria la o parte pentru a o tine pe linia de plutire, la fel si respectul de sine, si independenta. Dupa un timp, incepi sa arunci oameni peste bord - prietenii, toti cei pe care ii cunosti. Si tot nu e de ajuns. Barca se scufunda, iar tu stii ca te vei duce la fund odata cu ea."
Chiar daca le-am ales doar pe cele doua, ambele despre dragoste, Shantaram a lui Gregory David Roberts nu este un roman de dragoste. Este un roman sentimental, emotionant, dar trairile descrise se bazeaza, cred, in proportie de 10% pe dragostea erotica. Adevarul e ca sunt la jumatatea primului volum si nu ma pot pronunta cu prea mare precizie asupra cartii, dar mi-am dorit sa dau mai departe titlul pentru ca poate cineva se va apuca sa o citeasca intre timp. Este un castig absolut.
Este o carte de care te indragostesti inca de la primele pagini, scrisa inimaginabil de bine, impodobita de metafore colorate, exotice si pline de creativitate. E una dintre putinele carti care m-a facut sa ma ridic de pe perna in fund si sa-mi zic singura "Doamne, cat e de frumoasa cartea asta si cat de bine poate scrie omul asta! Genial!" si nu o singura data. O minunatie de carte care, pe deasupra, este autobiografica.
O recomand din tot sufletul pentru cei care iubesc cartile cu aroma orientala si mai ales colorata Indie, dar si pentru toti ceilalti care, cu siguranta, vor gasi ceva nemaipomenit intre paginile ei.
Voi reveni cu o impresie generala asupra lecturii cand va fi dusa la bun sfarsit. Deocamdata ma bucur de o lectura senzationala.
duminică, 10 martie 2013
Zambeste!
Acum, in linistita asta de duminica, fa o pauza de 10 minute din ce faceai sau din ce nu faceai si uita-te in sus. Concentreaza-te pe lumina soarelui, simte-l pe piele. Bucura-te de mangaierea lui!
Concentreaza-te pe cele cateva pasari care canta fericite ca nu mai trebuie sa se ascunda de frig. Bucura-te de energia pe care o transmit!
Uita-te la primul copac care iti iese in cale. Cu siguranta imbumbeste, iese viata din el chiar daca parea ca nu are de unde. Visinul din fata geamului meu va fi plin de flori in curand, in pofida faptului ca are gunoaie si pungi pe fiecare creanga mai mare, datorita vecinilor mei de mai sus, care, cu nebanuita placere, il impodobesc zilnic cu cate o punga, o paine, o haina. Dar ce-i pasa lui, e plin de viata, se bucura de soare si de pasari, fotosintetizeaza linistit. Minuneaza-te de atata viata in jurul tau!
Cu siguranta vei gasi ceva in stanga sau in dreapta care sa te faca sa zambesti. Zambeste si azi va fi o zi magica!
Concentreaza-te pe cele cateva pasari care canta fericite ca nu mai trebuie sa se ascunda de frig. Bucura-te de energia pe care o transmit!
Uita-te la primul copac care iti iese in cale. Cu siguranta imbumbeste, iese viata din el chiar daca parea ca nu are de unde. Visinul din fata geamului meu va fi plin de flori in curand, in pofida faptului ca are gunoaie si pungi pe fiecare creanga mai mare, datorita vecinilor mei de mai sus, care, cu nebanuita placere, il impodobesc zilnic cu cate o punga, o paine, o haina. Dar ce-i pasa lui, e plin de viata, se bucura de soare si de pasari, fotosintetizeaza linistit. Minuneaza-te de atata viata in jurul tau!
Cu siguranta vei gasi ceva in stanga sau in dreapta care sa te faca sa zambesti. Zambeste si azi va fi o zi magica!
vineri, 8 martie 2013
Azi, 8.
Imi zice mama:" Azi e ziua in care Dumnezeu culege zambetele femeilor". Nu-i fraza ei. E auzita de undeva, dar la fel cum ea a fost impresionata si eu m-am bucurat de frumusetea metaforei.
Parerea mea e simpla. Nu cred in frumusetea speciala a acestor zile. In fiecare zi ar trebui sa ne iubim mama si femeia de langa noi, sa-i aratam asta si sa o sarbatorim, la fel cum cred ca si femeile trebuie sa faca asta pentru barbatii de langa ele. In fiecare zi ar trebui sa ne bucuram unii de altii.
Dar azi aleg sa ma gandesc la mama pentru ca imi este dor de ea si pentru ca ea m-a sunat sa-mi spuna "La multi ani!" prima. Mi-a oferit, anul trecut, de Craciun, o carticica din aceea mica de la Diverta cu diverse proverbe, maxime si citate. Se numeste "Mama si fiica... Intotdeauna prietene". A fost unul dintre momentele in care m-am simtit inca in uter si i-am simtit caldura sufleteasca atat de puternic incat m-am decis sa o iubesc altfel.
Unul dintre citatele din carticica, al lui Jacinto Benavente, spune "Poate ca pe nimeni nu chinuim atat de mult ca pe propria noastra mama; poate ca pentru nicio dragoste nu sacrificam mai putin, atat de siguri suntem ca ne-a fost data pentru totdeauna si ca intotdeauna ne iarta."
De atunci m-am decis sa-i fiu recunoscatoare si sa o iubesc, sa o apreciez, sa-i fiu prietena,sa o inteleg, sa incerc sa o fac fericita si sa nu trebuiasca sa ma ierte pentru nimic. Pentru ca o am si cat timp o sa o am voi fi tot copil si ce poate fi mai frumos decat asta?!
Te iubesc, mama!
Parerea mea e simpla. Nu cred in frumusetea speciala a acestor zile. In fiecare zi ar trebui sa ne iubim mama si femeia de langa noi, sa-i aratam asta si sa o sarbatorim, la fel cum cred ca si femeile trebuie sa faca asta pentru barbatii de langa ele. In fiecare zi ar trebui sa ne bucuram unii de altii.
Dar azi aleg sa ma gandesc la mama pentru ca imi este dor de ea si pentru ca ea m-a sunat sa-mi spuna "La multi ani!" prima. Mi-a oferit, anul trecut, de Craciun, o carticica din aceea mica de la Diverta cu diverse proverbe, maxime si citate. Se numeste "Mama si fiica... Intotdeauna prietene". A fost unul dintre momentele in care m-am simtit inca in uter si i-am simtit caldura sufleteasca atat de puternic incat m-am decis sa o iubesc altfel.
Unul dintre citatele din carticica, al lui Jacinto Benavente, spune "Poate ca pe nimeni nu chinuim atat de mult ca pe propria noastra mama; poate ca pentru nicio dragoste nu sacrificam mai putin, atat de siguri suntem ca ne-a fost data pentru totdeauna si ca intotdeauna ne iarta."
De atunci m-am decis sa-i fiu recunoscatoare si sa o iubesc, sa o apreciez, sa-i fiu prietena,sa o inteleg, sa incerc sa o fac fericita si sa nu trebuiasca sa ma ierte pentru nimic. Pentru ca o am si cat timp o sa o am voi fi tot copil si ce poate fi mai frumos decat asta?!
Te iubesc, mama!
miercuri, 6 martie 2013
Be grateful.
Am recitit articolul asta dupa ceva timp si mi-a adus aminte de cateva atitudini care intr-adevar functioneaza: 30 things to stop doing to yourself.
Si in legatura cu ce postasem anterior, punctul 3. mi-a reintarit promisiunea facuta mie de azi.
I kinda achieved some of them and I'm working on others, dar tot ce am reusit sa auto-educ in mine m-a ajutat enorm si multe din lucrurile pe care le-am realizat singura si am simtit ca e bine sa le fac se regasesc in articol.
Daca nu te va face sa-ti doresti o schimbare in ceea ce crezi ca te face fericit sau in modalitatea personala de perceptie a exteriorului, cred ca, macar, te va face sa-ti pui niste semne de intrebare.
Intr-o zi mi-as dori sa selectez un top personal dintre cele 30 de titluri ale articolului care sa reprezinte lucrurile pe care am reusit sa le zidesc in modul meu de a gandi si care, cred, te schimba si te pot face mai fericit.
Si in legatura cu ce postasem anterior, punctul 3. mi-a reintarit promisiunea facuta mie de azi.
I kinda achieved some of them and I'm working on others, dar tot ce am reusit sa auto-educ in mine m-a ajutat enorm si multe din lucrurile pe care le-am realizat singura si am simtit ca e bine sa le fac se regasesc in articol.
Daca nu te va face sa-ti doresti o schimbare in ceea ce crezi ca te face fericit sau in modalitatea personala de perceptie a exteriorului, cred ca, macar, te va face sa-ti pui niste semne de intrebare.
Intr-o zi mi-as dori sa selectez un top personal dintre cele 30 de titluri ale articolului care sa reprezinte lucrurile pe care am reusit sa le zidesc in modul meu de a gandi si care, cred, te schimba si te pot face mai fericit.
Sfat catre mine.
Intr-o zi din asta nebun de frumoasa
n-ar trebui sa te gandesti de doua ori daca sa iesi din casa
si tot pe planul sfaturilor utile
de azi n-ar trebui sa te mai minti pe tine.
M-am trezit cu U2 de dimineata si ma bucur de soare.
n-ar trebui sa te gandesti de doua ori daca sa iesi din casa
si tot pe planul sfaturilor utile
de azi n-ar trebui sa te mai minti pe tine.
M-am trezit cu U2 de dimineata si ma bucur de soare.
duminică, 3 martie 2013
Les choses vont aller plus loin, et puis un jour tout sera fini.
"Lucrurile merg inainte, dar intr-o zi toate se vor termina."
Am simtit ca este replica potrivita pentru a descrie atmosfera filmului frantuzesc "Amour" care m-a torturat aseara in cele doua ore pe care le-am petrecut in fata lui.
Vreau sa trec in revista faptul ca "Amour" este un film bun, isi merita laudele si premiul Oscar pentru cel mai bun film strain. E un film care socheaza prin realitatea bruta pe care o infatiseaza. E un film care uimeste prin deznodamant si e un film care iti schimba radical starea de spirit.
In acelasi timp nu e o bucurie sa vezi asa ceva. Indiferent de motivele obiective pentru care ai putea urmari un film, este imposibil sa nu traiesti tortura inanimata si degradanta indusa de "Amour".
"Dragoste" nu se refera la frumusetea furtunoasa a sentimentului si nici la iubire definita de trecerea anilor. Dragostea aici e rece, respectuoasa, culta, pur frantuzeasca. Actorii ( Emmanuelle Riva si
Jean-Louis Trintignant) duc in spate cu atata naturalete si indemanare doua roluri extraordinar de bine definite prin sentimente, trairi, frustrari la nivel vulcanic.
Filmul e imbibat in suferinta, degradare, tristete si o lupta continua total contrastanta cu viata anterioara linistita, frumoasa, invaluita de muzica, arta, literatura a cuplului octogenar. Tot calvarul incepe in timpul micului dejun, cand sotia sufera un accident vascular care o face incapabila a-si mai purta singura de grija. De aici incepe sa te tulbure cat de multe pot indura oamenii.
Merita vazut, dar inarmandu-te cu rabdare si bucurandu-te de fiecare cadru care iti ajunge pana in suflet. Cred totusi ca e mai bine sa vezi un film decat sa citesti o carte de gen.
Las un link, cu toate ca, proabil, toata lumea a auzit de film datorita mediatizarii Oscarurilor: Amour
Am simtit ca este replica potrivita pentru a descrie atmosfera filmului frantuzesc "Amour" care m-a torturat aseara in cele doua ore pe care le-am petrecut in fata lui.
Vreau sa trec in revista faptul ca "Amour" este un film bun, isi merita laudele si premiul Oscar pentru cel mai bun film strain. E un film care socheaza prin realitatea bruta pe care o infatiseaza. E un film care uimeste prin deznodamant si e un film care iti schimba radical starea de spirit.
In acelasi timp nu e o bucurie sa vezi asa ceva. Indiferent de motivele obiective pentru care ai putea urmari un film, este imposibil sa nu traiesti tortura inanimata si degradanta indusa de "Amour".
"Dragoste" nu se refera la frumusetea furtunoasa a sentimentului si nici la iubire definita de trecerea anilor. Dragostea aici e rece, respectuoasa, culta, pur frantuzeasca. Actorii ( Emmanuelle Riva si
Jean-Louis Trintignant) duc in spate cu atata naturalete si indemanare doua roluri extraordinar de bine definite prin sentimente, trairi, frustrari la nivel vulcanic.
Filmul e imbibat in suferinta, degradare, tristete si o lupta continua total contrastanta cu viata anterioara linistita, frumoasa, invaluita de muzica, arta, literatura a cuplului octogenar. Tot calvarul incepe in timpul micului dejun, cand sotia sufera un accident vascular care o face incapabila a-si mai purta singura de grija. De aici incepe sa te tulbure cat de multe pot indura oamenii.
Merita vazut, dar inarmandu-te cu rabdare si bucurandu-te de fiecare cadru care iti ajunge pana in suflet. Cred totusi ca e mai bine sa vezi un film decat sa citesti o carte de gen.
Las un link, cu toate ca, proabil, toata lumea a auzit de film datorita mediatizarii Oscarurilor: Amour
sâmbătă, 2 martie 2013
La Mecanique du Coeur
Vreau sa incep cu unul dintre lucrurile pe care iubesc sa le fac. Din tot sufletul. Iubesc sa citesc. Ma rup de lume prin atata concentrare si atat de puternic si de departe. De multe ori am luat alt metrou din cauza asta.
Azi vreau sa vorbim de "Mecanica inimii" a lui Mathias Malzieu, o carticica, care are gust de paine prajita cu unt si cu gem. De copilarie si puritate. De prima ta dragoste sincera si pe care o simti cum iti transforma inima intr-un corp strain provenit de la altcineva mai haotic, mai nebun, mai agitat, dar mai visator si mai viteaz.
Cartea are frumusetea fantuzeasca a sentimentelor si a limbajului. Motivul mecanic si metafora inimii-ceasornic dau o explicatie simpla a ceea ce se petrece in sufletul unui indragostit. O poveste de dragoste si curaj dintre doi copii asezonata nemaipomenit de tic-tac-uri si ace de ceasornic, Casa Groazei si atmosfera colorata a circului. O carte ce-ti aduce pe buze un zambet nostalgic si dulce.
"Tu esti copacul meu si ai dat in floare. In seara asta o sa inchidem lumina si o sa-ti potrivesc pe muguri o pereche de ochelari. Cu varfurile ramurilor o sa brazdezi bolta cereasca si o sa-ti scuturi trunchiul nevazu pe care se reazama luna. Alte vise o sa ni se cearna la picioare ca fulgii moi de zapada. O sa-ti infigi adanc in pamant radacinile in forma de tocuri ascutite. Lasa-ma sa urc in inima ta de bambus, vreau sa adorm langa tine." - un biletel care sa stinga focul asteptarii:).
A se citi, pentru atmosfera, alaturi de albumul cu acelasi nume, La Mecanique du Coeur al trupei Dionysos al carei solist este autorul. Clinchetul mecanic se regaseste in melodiile albumului si ajuta imaginatia spre bucuria din carte.
Azi vreau sa vorbim de "Mecanica inimii" a lui Mathias Malzieu, o carticica, care are gust de paine prajita cu unt si cu gem. De copilarie si puritate. De prima ta dragoste sincera si pe care o simti cum iti transforma inima intr-un corp strain provenit de la altcineva mai haotic, mai nebun, mai agitat, dar mai visator si mai viteaz.
Cartea are frumusetea fantuzeasca a sentimentelor si a limbajului. Motivul mecanic si metafora inimii-ceasornic dau o explicatie simpla a ceea ce se petrece in sufletul unui indragostit. O poveste de dragoste si curaj dintre doi copii asezonata nemaipomenit de tic-tac-uri si ace de ceasornic, Casa Groazei si atmosfera colorata a circului. O carte ce-ti aduce pe buze un zambet nostalgic si dulce.
"Tu esti copacul meu si ai dat in floare. In seara asta o sa inchidem lumina si o sa-ti potrivesc pe muguri o pereche de ochelari. Cu varfurile ramurilor o sa brazdezi bolta cereasca si o sa-ti scuturi trunchiul nevazu pe care se reazama luna. Alte vise o sa ni se cearna la picioare ca fulgii moi de zapada. O sa-ti infigi adanc in pamant radacinile in forma de tocuri ascutite. Lasa-ma sa urc in inima ta de bambus, vreau sa adorm langa tine." - un biletel care sa stinga focul asteptarii:).
A se citi, pentru atmosfera, alaturi de albumul cu acelasi nume, La Mecanique du Coeur al trupei Dionysos al carei solist este autorul. Clinchetul mecanic se regaseste in melodiile albumului si ajuta imaginatia spre bucuria din carte.
Primavara
Ieri m-a prins asteptand primavara si cu sufletul deschis. N-am simtit de o iarna atata bucurie sa vad soarele si sa ies sa-l las sa ma mangaie. Am asteptat primavara pentru un nou inceput. La fel cum "de luni ma las de fumat" sau "ma duc sa alerg", "trebuie sa ma intorc la mine" vine o data cu o vreme mai calda si mai luminoasa, ca un new year's resolution intarziat.
De azi, 2 martie, vreau sa impart ce n-am avut curaj pana acum: ceea ce scriu, ce citesc, ce vad, ce aud si ce simt. Ma concentrez pe "a da mai departe" ce studiez eu in fiecare zi. Toate lucrurile simple care imi ies in cale si care ma schimba, ma ajuta sa evoluez. Infinit de multe, niciodata destule sau repetitive. Concluziile mele.
De azi, 2 martie, vreau sa impart ce n-am avut curaj pana acum: ceea ce scriu, ce citesc, ce vad, ce aud si ce simt. Ma concentrez pe "a da mai departe" ce studiez eu in fiecare zi. Toate lucrurile simple care imi ies in cale si care ma schimba, ma ajuta sa evoluez. Infinit de multe, niciodata destule sau repetitive. Concluziile mele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)