"Lucrurile merg inainte, dar intr-o zi toate se vor termina."
Am simtit ca este replica potrivita pentru a descrie atmosfera filmului frantuzesc "Amour" care m-a torturat aseara in cele doua ore pe care le-am petrecut in fata lui.
Vreau sa trec in revista faptul ca "Amour" este un film bun, isi merita laudele si premiul Oscar pentru cel mai bun film strain. E un film care socheaza prin realitatea bruta pe care o infatiseaza. E un film care uimeste prin deznodamant si e un film care iti schimba radical starea de spirit.
In acelasi timp nu e o bucurie sa vezi asa ceva. Indiferent de motivele obiective pentru care ai putea urmari un film, este imposibil sa nu traiesti tortura inanimata si degradanta indusa de "Amour".
"Dragoste" nu se refera la frumusetea furtunoasa a sentimentului si nici la iubire definita de trecerea anilor. Dragostea aici e rece, respectuoasa, culta, pur frantuzeasca. Actorii ( Emmanuelle Riva si
Jean-Louis Trintignant) duc in spate cu atata naturalete si indemanare doua roluri extraordinar de bine definite prin sentimente, trairi, frustrari la nivel vulcanic.
Filmul e imbibat in suferinta, degradare, tristete si o lupta continua total contrastanta cu viata anterioara linistita, frumoasa, invaluita de muzica, arta, literatura a cuplului octogenar. Tot calvarul incepe in timpul micului dejun, cand sotia sufera un accident vascular care o face incapabila a-si mai purta singura de grija. De aici incepe sa te tulbure cat de multe pot indura oamenii.
Merita vazut, dar inarmandu-te cu rabdare si bucurandu-te de fiecare cadru care iti ajunge pana in suflet. Cred totusi ca e mai bine sa vezi un film decat sa citesti o carte de gen.
Las un link, cu toate ca, proabil, toata lumea a auzit de film datorita mediatizarii Oscarurilor: Amour
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu