Paparude, aveți grijă!

Indiferent dacă mâine-i zi de licență pe mine tot mă supară ploaia asta tristă ce ține de trei zile. Gândindu-mă să găsesc vinovat, iar treaba aia cu divinitatea nu prea își are locul în capul meu, m-am hotarât să-mi ocup jumătate de oră și să citesc despre tradiții legate de ploaie sau aducerea ei.

În România, Paparuda este dansul tradițional cel mai cunoscut și longeviv ce are legătură cu ploaia. În vremuri mai frumoase, când oamenii nu depindeau de recoltele de la turci, dezbracau tinerele fecioare și le îmbrăcau în frunze de alun sau fag, le împodobeau capetele cu flori si panglici roșii, le puneau salbe și pe câteva dintre ele le mascau, tot ritualul având loc în a treia marți de după Paște. Fecioarele dansau și băteau în tigăi și cratițe cântând:

„Paparudă, rudă/ vino de ne udă/ ca să cadă ploile/ cu gălețile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile." sau
„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai!”

La final toate „paparudele” trebuiau udate cu apă rece de bătrânele satului.
Tot ritualul avea loc fie în marțea de care am amintit, fie în iunie sau iulie în caz de secetă pentru asigurarea unor recolte bogate.

Prin alte colțuri ale lumii, America sau Asia, scopul obiceiurilor de aducere a ploii este, evident, același, iar în vest se întâmplă ca triburile băștinașe să participe la un ritual asemănător de îmbrăcare cu frunze, de zgomot și invocări ale unor zei. În Asia în schimb, ploaia este asociată cu dragonii, în special cu dragonul Lung, cel aducător de precipitații. Odată cu apariția Taoismului si a Budismului, dragonii sunt considerați mai puternici și, în loc să aducă ploaia, ei pot controla vremea cu totul.

Când plouă mi-aș dori să mă fi născut la țară, într-un sătuc uitat de lume în care fetele să mai doarmă cu busuioc sub pernă de Florii și să danseze în frunze pentru ploaie. Totuși, eu, animal de oraș, sunt tristă din cauza ploii care mă udă sau mă ține în casă și mă obligă să am încălțăminte impermeabilă și umbrelă.

Așa că, pentru că n-am găsit alt vinovat, voi, fetele care ați dansat goale în frunze în marțea aia din a treia săptămână de după Paște, vă rog să găsiți ritualul propice pentru ploaie selectivă, pe lângă ogoare și nu pe lângă blocuri că noi oricum mâncăm culturi turcești și ne place pe soare.

Cum am terminat eu Dreptul

Pentru cine nu și-a dat seama încă din social media, sâmbătă a avut loc balul de absolvire al studenților Facultății de Drept a Universității din București. Realizez pe loc că am scris de atâtea ori în ultimii patru ani formula „Facultatea de Drept, Universitatea din București” încât imi vine în minte subsolul unei cereri depuse de prea multe ori la secretariat.

Eu, oficial, am terminat astăzi facultatea fiindcă așteptam să mi se afișeze o notă din re-re-reexaminări de la un distins profesor preocupat mai mult decât ar fi cazul de reputația sa de „băiat rău” și părerea extrem de bună despre sine. Totul e bine. Am terminat-o. Sunt absolventă, dar nu licențiată. Încă.

Măreața festivitate de absolvire s-a ținut în sauna, pardon, Aula Facultății de Drept în care s-au înghesuit, ca tot românul la lucruri gratis, cel puțin 700 de studenți cu toate neamurile lor. Au venit și ai mei să mă vadă absolvind și să mă pozeze în timp ce primesc cartonul și dau mâna cu mai marii facultății. Nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut. Motiv de selfie pân' la urmă...

Dar să vorbim despre balul mult așteptat la care am participat pentru că așa-i frumos și pentru cele patru colege și prietene pe care nu prea le scoți din casă la băute. E motiv de distracție în grup? E! Mi-am făcut rost de costum (și pentru asta îi mulțumesc Monicăi, știe ea cine e), mi-am luat partenera și-am plecat la bal cu taxiul, căci n-am putut cu Mercedes-ul alb cum fusese vorba să mergem.  Când am ajuns, ce să vezi, coadă. Coadă să intrăm în Palatul Parlamentului, coadă să ne verifice buletinele, coadă să ne caute de metale, coadă să facem poze, coadă să luăm băutură... În rest, acceptabil. Muzica începuse să rupă boxa deja, părea la fel de prost cum mă așteptam, dar cu o sforțare și oamenii mei mișto puteam să mă simt chiar bine.

Am avut o grupă ca lumea. Ne-am înțeles acceptabil, ne-am organizat frumos și repede de fiecare dată, ne simțim bine impreună. Am dansat pe Connect-R (cred că așa se scrie), am dansat pe ceva bouncy de Brooklyn, am dansat pe Șaraiman, am zis să mă simt bine indiferent de orice ar fi prost pe-acolo ca să fie bine, să nu fie rău. Am mâncat puțin că a fost pe apucate, am făcut drumuri lungi să-mi mai iau un pahar, am ascultat prima manea a petrecerii înghițind în sec și gândind că na, la băutură mai merg și orientale și muzica-i bună când e variată. Să placă la toată lumea! Și a plăcut. Ringul a fost plin pe manele și nimeni n-a cârâit. Până când, pe la 4 dimineața, eu stăteam jos la masă de 2 ore, beam o cafea și îmi era foame. Atunci m-am săturat de manele și m-am plâns ironic în social media. M-am supărat pe organizare, m-am supărat pe DJ care cerea bani pe dedicații, m-am supărat pe mine că am avut pretenții, și alea minime.

Concluzia este că am terminat Facultatea de Drept în felul meu și mă bucur că m-am hotărât să-mi schimb complet profesia pentru că, dacă am simțit că nu-i locul meu în Palatul Facultății de Drept sau în vreo instanță, cu atât mai mult am simțit că nu-i locul meu în distracția oamenilor ce au terminat o dată cu mine.

Pentru cei ce vor termina la anul: Nu aveți niciun moț la facultatea asta, e la fel ca oricare alta, te specializează, dar uită să-ți spună cum e în viața reală, nu te dezvotă personal deloc. Asta trebuie să faceți voi pe lângă orele de învățat. Nu neglijați asta fiindcă o să fiți nefericiți! Citiți o carte în timpul liber, ieșiți mai mult, chiar și în sesiuni. Și nu vă faceți prea mari speranțe legate de marea petrecere de final. Cei care nu ascultă manele insistați să plătiți un DJ cât de cât. Mâncați acasă înainte. În rest, vă las să experimentați și singuri.

Definiția cetățeanului

Mă duc cu 50 de lei să-mi cumpăr cartelă de 2 călătorii la metrou.
Doamna de la casă îmi cere mai mărunt că, evident, nu are să-mi dea rest. Îi arăt hârtia de un leu pe care o mai aveam în portofel și-i zic: "Asta-i tot ce mai am, îmi pare rău."
Deodata se stârnește furtuna: "Domnișoară, ce-mi fluturi leul ăla?! Asta nu-i o scuză."
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, niciun magazin deschis.
"N-am unde să schimb", îi zic, "ar trebui să aveți să-mi dați rest..."
"Ar trebui? AR TREBUIII? Toată lumea ar trebui să-și facă treaba ca lumea în țara asta, că de-aia merge în halu' ăsta... Ar trebui.. Auzi la ea ce zice..." continuă sa bodogăne în timp ce-mi dă rest din cutia plina de bani de toate valorile și cartela de 2 călătorii.

Concluzia:
Să fiți siguri că vă faceți datoria de cetățeni și aveți tot timpul bani schimbați la voi că de-aia merge totul de căcat în țara asta.

Domnisoara Christina

Azi apare în cinematografe filmul lui Alexadru Maftei, Domnișoara Christina, film cu scenariu bazat pe cartea lui Eliade.

Mor de curiozitate să-l văd și mă bucur să aud că s-a păstrat Eliade în cuvinte în proporție de 80-90%.

Cred că este filmul de weekend-ul ăsta :). Trailer.

Revin cu părere.

Studenție, haine grele...

Irina, mamă, se făcu octombrie si tu nu mai scriseși nimic!

Să vă spun ce mai "făcu" Irina între timp?
Irina, (apropo de una din postările anterioare de aici) s-a hotărât să-și schimbe cursul carierei în ultimul an de drept, an cu licență și timp aproape deloc. Dădu Irina mea la Comunicare și Relații Publice la SNSPA. După 6 zile de învatat și cu o memorie crăcănată substanțial de miile de pagini de civil, învață Irina mea psihologia de a 10-a și se duse la admitere... pe la sfârșitul lui iunie.

Mare-i fu mirarea când într-o miercuri de practică pe la Agerpres (poveste cu tâlc ce trebuie istorisită, dar cu altă ocazie) luă Irina la FCRP la buget și topăi în gând de bucurie și îi trecură brusc dracii pe sistemul de învațământ din România.

Ca să termin cu folosirea perfectului simplu (parțial gresită) și a persoanei a treia vreau să vă spun că este minunat să dai admitere după 3 ani de facultate. A fost genial să văd și să-mi amintesc cum eram la optișpe ani, fără griji și fără bani (când Voltaj mai exista pe piața muzicală fără pic, pic) și plină de emoții asteptând subiectele la admiterea de la drept.

Să vă povestesc ce-am mai povestit de 10 ori în prima zi de după admiterea din iunie.
Norocul prostului...

Proba de la FCRP consta în alegerea a 3 subiecte din 60 postate deja prin aprilie, în cazul meu, la psihologie. Eu, copil cu sesiune până în iulie, m-am hotărât târziu să mă înscriu la admitere și să mă apuc de învățat. Motivând astfel, n-am apucat să rezolv toate subiectele din cele 60. De fapt, să fiu sinceră, am ramas cu 2 subiecte pe care nu știam cum să le rezolv și nici nu găseam prin manuale sau pe bunul Google un răspuns. Așa că, na, ce să fac?! M-am dus și eu la admitere cu 58 de subiecte rezolvate și două ba... Subiectul 8 și subiectul 30 :).

Înainte de extragerea subiectelor ce se face aleatoriu, computerizat, a venit un nene să ne arate că programul de loto 3 din 60 funcționează și să ne încercăm norocul, trei dintre noi, și să apăsăm magicul mouse care ne va da subiectele. Bun... S-au ales 3 domnișoare, s-au pus în rând la extragere.
Și dă click prima... 3 numere între care și 8... eu, în sinea mea, zic "pfiu!... bine că e încercare!". Vine și a doua domnișoară... 3 numere între care și 30... eu, iar, aceeași replică... Vine și a treia și, ce să vezi... 3 numere între care și 8 și 30... și am zis... "Ăsta mi-a fost norocul că prietenul binar sigur nu mai alege numerele astea două!"... Evident ca la momentul 0, mă luase așa cu frison, dar, bucurie mare, am avut un pic de dreptate și am picat pe subiect (oricare dintre cele 58:)) Și restul vi l-am spus deja. Poveste cu final fericit.

Îmi place să văd că, în cadrul generației ăsteia de boboci, nu prea îți dai seama de diferența dintre capitală și provincie. Păi când a venit Irina de la Craiova (cu mândrie, nu altfel!) se vedea de la o poștă care sunt cei care mai stau cu părinții și au crescut în Cișmigiu și cei care s-au dat pe shaworma sau fac coada la cantină.
Copiii ăstia sunt mai informați și îi duce capul bine de tot, sunt deschiși și nu-s așa speriati de greșeală. Bine... Asta e cu dus și întors că așa auzi și multi porumbei bătând năvalnic din aripi, dar îi apreciez pentru curaj.

Ca să închei, vă spun că m-am bucurat nespus pentru experiență și că fac loc, cu drag și interes, între civil și penal la un pic de PR și de Management și Marketing:)

Rust and Bone

Azi am decis să mă leg de un film, iar.

Ăsta e un film pe care l-am vazut acum ceva vreme, să zic vreo lună, poate mai puțin.

Marion Cotillard este unul din personajele principale si, pe deasupra, motivul pentru care m-am hotărât să-mi pierd 2 ore și să vizionez minunatul.
Încep prin a spune că e un film bun (pentru cei care nu vor să se mai obosească să citească până la capăt) și care își merită nota de 7.5 pe IMDB.

Începe puțin plictisitor și, dacă esti obosit, probabil n-o să treci de prima jumătate de oră, dar apoi acțiunea începe să se pricipite și toate lucrurile negative care se pot întâmpla se vor întampla.
Ca multe alte filme franțuzesti pe care le-am trecut prin fața ochilor, lait-motivul este puterea umană de a îndura și legăturile ce se formează între oameni în suferință.

Regizorul, Jacques Audiard, s-a mai bucurat de un mare succes în 2009 cu "A profet", nominalizat la Oscar, film care a intrat deja în watchlist-ul meu. Nici cu filmul ăsta, "Rust and Bone", în 2012 nu s-a dezis. So... he's a keeper... :)

Filmul se centrează pe două persoaje pline de defecte și, cu toate că ai toate motivele să le judeci negativ, reușești să simpatizezi cu ele o dată cu încercările prin care trec. Alain, boxer și tată singur se mută alături de sora sa în sudul Franței și încearcă să-și câstige existența în lupte de stradă. Stephanie era trainer de balene la Marineland, un parc acvatic de gen unde se țineau diverse reprezentații. Cei doi se cunosc într-un club și încep o prietenie forțată și destul de incompatibilă. Când Stephanie trece printr-o trauma fizică și psihică, Alain este singurul care o tratează cu indiferență, fară mila provocată de invaliditatea ei și, mai ales, ca o femeie. Suferința îi leagă cumva pe oameni și, pe cei doi, prietenia îi face să evolueze și să formeze o familie atipică, dar fericită.

Nu vreau să spun mai mult, doar atât: E un film ce merită văzut și care îți provoacă niște smuciri sufletești.   

Yes, we are beautiful.

O idee geniala!