Dintr-o maxima frustrare personala profesionala traita recent, trei cuvinte ma fac azi sa ma dau cu parerea despre invatamantul romanesc. Cele trei cuvinte sunt "in viata reala"...
Dar sa incepem cu primul contact cu invatamantul: gradinita, pentru mine a fost o bucurie. Jucarii, copii, orar scurt pana la ora 12, stat cu bunicii apoi. Nimic de obiectat.
Am ajuns in scoala generala. Inca din clasa I trebuie sa inveti la toate, sa fii bun la toate, sa ai FB pentru ca, in perspectiva, cand vei ajunge la pragul dintre clasa a IVa si aVa se schimba clasele si se fac clase cu copii mai buni si clase cu ceilalti. Si asta pentru ca este foarte relevant ce stim noi pana in clasa a IVa si poti clar sa-ti dai seama de inteligenta unui copil si mediocritatea celuilalt si, cum este si normal, sa-i organizam pe categorii, ca nu cumva sa existe un echilibru intr-o clasa, un copil de inteligenta medie sa se ridice influentat de colegi. Nu! Sa-i punem pe categorii. Deteptii cu desteptii, prostii cu prostii. Sa starnim rivalitati intre clase, sa se intalneasca in pauze sa comenteze ca ala e la A sau la C.
Imi aduc aminte din generala cum se faceau diferentele astea si comentarii, mai ales de catre invatator sau profesori, despre cutare clasa sau cutare elev care facuse vreo nastrusnicie: "Ah... e de la E. A al lu' cutare diriginte. Se intelege." Nici macar la cei 12 ani ai mei nu pricepeam diferenta asta si nu-mi placea sa o accept, cu toate ca eram la cea mai buna clasa din scoala.
Influentati de mediul clasei si scolii generale, ajungem sa dam capacitatea. Dupa alti 4 ani in care am invatat la toate cu simplul scop de a avea note mari pentru capacitate si intrarea la liceu. Recunosc ca toata formarea asta e importanta, absolut. Ii inteleg si pe parintii nostri care au uitat ca suntem diferiti si unii avem inclinatii spre ceva, altii spre altceva, dar in final, in sistemul asta, ei ne vor binele gandindu-se inca de la nivelul asta la ce se cauta pe piata muncii si ce vor ei sa ne faca cand o sa crestem. Treaba asta este o deformare de perceptie cauzata de perioada de uniformizare a comunismului peste care invatatii au venit cu idei inovatoare democratice si le-au aplicat pe un fond inexistent. Forma fara fond. Clasic.
La capacitate ajungem deja sa ne alegem profilul clasei la care vrem sa urmam liceul. Evident, in totala necunostinta de cauza, dupa ce n-am fost lasati sa invatam ce ne place sau macar sa ne placa ceva mai mult, suntem pusi in fata unei asemenea decizii incoronata de argumentele mamei, tatalui,dirigintelui, prienteni de familie si lista continua. Toata lumea are o parere. Noi avem o idee despre ce am vrea sa facem, dar povara e deja pe umerii nostri. "Ai grija ce-ti alegi sa nu regreti dup-aia!" sau "Nu te-ai hotarat ce vrei sa faci deja? Du-te la mate-info ca dupa poti face orice alegere. Asa la uman n-ai prea multe optiuni." Pe noi nu ne-a invatat nimeni ca e uman sa gresesti si chiar indicat si ca la varsta aia o decizie gresita poate fi remediata. Mi se pare ca nu aveam nici un sfert din maturitatea necesara sa facem o alere de viata deja si asta pentru ca nu prea ni s-a permis sa avem pareri sau sa vrem ceva ce nu se incadreaza in dorinta parintilor fara sa-i dezamagim. Si pentru un copil care realizeaza lucrurile astea, o astfel de alegere e un munte pe umerii sai.
Ma bucur de alegerea facuta la liceu. Am intrat intr-unul dintre cele mai bune licee din tara, cu medie mare si la capacitate si in generala, cu tot tacamul.
Aici am inceput sa sesizez greseala din generala a organizarii claselor pe nivel. In fiecare clasa din V-VIII erau copii buni, dar in comparatie cu ceilalti din clasa. Astfel ca nivelul notelor celui mai bun copil de la cea mai buna clasa erau aceleasi cu ale celui mai bun copil de la cea mai proasta clasa. Examenul de capacitate ne-a departajat, dar nu destul oricum.
In liceu, pretentii mai mari decat competenta si interesul, aproape invers proportionale. Trebuia sa ne mentinem renumele. Si obisnuiti dupa 8 ani de scoala cu notele mari, toata lumea tragea sa aiba note mari. Invata la toate ca 5 la fizica pe care n-o intelegi si nu-ti place nu e nota, sau 6 la matematica data la BAC si lista poate continua. Toti trebuia sa avem note mari. Iar, ca un copil constiincios si caruia nu-i place sa-si dezamageasca parintii, am invatat de toate fara sa am timp sau sa incerc sa imi dau seama ce-mi place. Am facut lucruri cu placere, am creat, am scris, ceva-ceva iesise din mine, dar am clasificat tot la nivel de hobby si l-am ascuns de oameni de teama de a nu fi penibila, din frica de a nu dezamagi, din dorinta de a arata cat sunt de matura. Si chiar eram. Mare greseala.
Asa ajungem intr-a 12 a cand trebuie sa ne alegem o cariera. O cariera dintre toate de pe lume, noi avand cunostiinte de materii de liceu: mate, romana, fizica, chimie, biologie, istorie si toate cele. Materii care nu iti spun nimic despre o viitoare meserie ( mai putin cea de profesor...). Si ia tu copil decizia vietii tale la 18 ani cu niste informatii pe care nu o sa le mai folosesti aproape niciodata. O decizie luata din imaginatie, asta am simtit ca e. Am ales Dreptul pentru ca meseria de judecator suna bine, platita bine, orar scurt, linistita si na... cate legi sa fie de invatat in tara asta?! Cam pe asta s-a bazat decizia mea. Evident ca existau urale din spate ale familiei, ale bunicii care a vrut sa studieze asta, ale unchilui fost judecator, actual sclerozat. La fel ar fi fost si daca as fi luat alta decizie, din acelasi abis de informatii mi-as fi format parerea. Cel mai probabil lipsa de informatii s-a bazat si pe putina deschidere din partea alor mei, dar si a faptului ca asa e in provincie: lume putina, barfa multa, modele individuale care fac regula( baiatu' lu cutare care a ajuns nu stiu ce si ce bine o duce... e clar ca daca faci si tu asta o sa ajungi la fel).
Si asa am plecat eu de acasa in capitala unde lucrurile se misca cu totul altfel, cu alta viteza. Iubesc Bucurestiul inca, nu mai e la fel de mare si minunat cum il vedeam cand am ales sa-mi continui studiile aici, dar m-a invatat mai multe decat as fi invatat oriunde altundeva si inca ma invata. Il iubesc altfel, pe portiuni. Vazand cate lucruri sunt in lume de care eu nu stiam, am realizat ca suntem pusi in fata unei decizii de cariera mult prea devreme. Si, cum am spus-o multor oameni, daca ar fi sa iau azi decizia aia, alegerea ar fi cu totul alta... Dar este problema multora dintre noi care sunt rataciti in drumul lor de complexitatea lumii si de uratenia faptului ca ar trebui sa-ti alegi un drum cand tu vrei sa parcurgi toate traseele posibile.
Cum am ajuns sa-mi aduc aminte de invatamantul romanesc, de sistemul care ne-a adus sa fim asa si de puterea lui care a ajuns sa ma afecteze deja si pe mine la 21 de ani?!... pai simplu. Dupa 3 ani de Drept, unde se discuta numai lucruri reale, la seminarul de penal, unde vorbeam de infractiuni, lucruri si probleme ale societatii in care traim, profesoara are ca raspuns la una dintre probleme noastre acele cuvinte: "in viata reala e altfel". Am simtit atata revolta in acel moment si atunci am realizat ca tot invatamantul nostru nu e deloc o pregatire pentru viata. Daca in facultate, unde se presupune ca se studiaza si se formeaza o pregatire profesionala pentru o viitoare cariera, ti se spune ca e altfel in viata reala, atunci ce rost mai are?! Oricum viata reala o invatam si o percepem ficare individual, alegem sa evoluam si sa ne dezvoltam singuri cum am facut-o din clasa I pentru ca tot ce a insemnat scoala pentru noi a fost si este informatie scrisa cu care ne incarcam memoria doar ca sa nu stam sa cautam in manuale. Asa vin in fata noastra oameni, profesori trecuti deja prin experienta, dar care n-au invatat nimic din ea. Vin si ne spun aceleasi lucruri din aceleasi manuale dupa care au invatat si ei in loc sa ne spuna cu adevarat ce ne e de ajutor sau nu, cum e in viata reala. Intr-adevar urmez o facultate 80% teoretica, dar care se va transforma in 80% practica in doar un an de zile si noua inca ni se mai spune ca in viata reala e altfel.
Astfel ca, din valtoarea evenimentelor educative prin care am trecut, ajungem 70% oameni care fac ce nu le place, oameni plictisiti de meseria lor si care o fac pentru ca "in viata nu e asa simplu... nu faci intotdeauna ce-ti place", pentru ca au apucat pe un drum si e tarziu sa mai virezi sau din multe alte motive. Acesti oameni care nu-si fac treaba cu placere nu o sa o faca niciodata foarte bine. Asa ca nu trebuie sa ne mai mire faptul ca lucrurile nu functioneaza cum ar trebui si ar putea. Cred cu tarie ca de la educatie porneste totul si nu numai de la lipsa ei, ci si de la ghidarea gresita a ei.
Sunt un copil nascut dupa '90, fara experienta in comunism, dar il simt cum ma apasa si pe mine prin parintii mei, dar sper ca cei ce vin dupa mine sa aiba intr-adevar libertatea pe care o proclamam de 23 de ani, pentru ca si eu o am, dar n-am stiu sa o folosesc pana acum pentru ca nu m-a invatat nimeni cu adevarat. Si vreau sa-mi invat copiii sa aleaga nu doar sa-i pun sa aleaga si, in acelasi timp, sa-i las sa greseasca pentru ca din greseli invatam toti, dar mai e mult pana atunci. Deocamdata si eu invat ca pot sa gresesc si ca e uman si ca e mai bine uneori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu